Am luat acasă o copie după acea povestire ca să i-o arăt lui Sian. A privit gînditoare, apoi a spus: “Limacşii sînt hermafrodiţi, nu-i aşa? Dacă nu mă înşel, chiar şi Shakespeare remarca spectacolul pe care îl oferă doi limacşi care se împerechează. Imaginază-ţi, noi doi, făcînd dragoste ca doi limacşi.” M-am tăvălit pe jos de rîs. Apoi m-am oprit brusc. “Unde în Shakespeare? Nici nu mi-am imaginat că ai citit Shakespeare.”

În cele din urmă, am ajuns sa cred că, odată cu trecerea fiecărui an, ajungeam să o înţeleg mai bine pe Sian – în sensul tradiţional, pe care cele mai multe cupluri îl considerau suficient. Ştiam la ce se aştepta de la mine şi ştiam cum să procedez ca să nu o rănesc. Uneori nu eram de acord unul cu altul sau ne mai certam, însă probabil că exista o stabilitate profundă între noi, pentru că, de fiecare dată, alegeam să rămînem împreună. Fericirea ei era importantă pentru mine, chiar foarte importantă, iar uneori îmi venea greu să cred că mă gîndisem că toată experienţa ei subiectivă ar putea să îmi fie fundamental străină. Era adevărat că fiecare creier, şi deci fiecare “bijuterie”, erau unice, însă era ceva extravagant în a presupune că natura conştiinţei poate să difere radical de la un individ la altul, cînd, de fapt, era vorba despre aceleaşi dotări de bază şi de aceleaşi principii neuronale.

Şi totuşi. Cîteodată, dacă mă trezeam noaptea, mă întorceam spre ea şi îi şopteam, fără să mă audă, împins de angoasă: “Nu te cunosc, nu am nici o idee cine sau ce eşti.” Stăteam acolo, întins în pat, şi mă gîndeam să îmi fac bagajele şi să plec. Eram singur şi era ridicol să pretind altceva. Alteori mă trezeam noaptea, fiind absolut convins că eram pe moarte sau ceva de genul acesta, la fel de absurd. Sub influenţa unui vis pe jumătate uitat, orice fel de confuzie este posibilă. Nu eram eu, iar pînă dimineaţa îmi reveneam.

Cînd am văzut reportajul despre cabinetul lui Craig Bentley – el numea asta “cercetare”, dar “volunarii” săi plăteau pentru privilegiul de a lua parte la experimentele sale – aproape că nu am vrut să îl includ în buletinul de ştiri, deşi conştiinţa profesională îmi spunea că era ceea ce telespectatorii noştri şi-ar fi dorit să vadă într-un material-şoc de 30 de secunde: era bizar, uşor confuz, însă nu foarte greu de înţeles.

Bentley era neurolog cibernetician; studiase dispozitivul Ndoli la fel cum, pe vremuri, neurologii studiaseră creierul. “Bijuteria”, comparativ cu creierul, era mult mai uşor de observat şi de manipulat. În ultimul său proiect, Bentley oferea cuplurilor ceva mai mult decît o introspectivă în viaţa sexuală a limacşilor. El le oferea 8 ore cu minţi identice.

Am făcut o copie după materialul original de 10 minute pe care îl primisem, apoi am lăsat consola de editare să selecteze cele mai interesante 30 de secunde pentru a fi transmise. A făcut o treabă bună, doar a învăţat de la mine.

Nu am putut să o mint pe Sian. Nu eram în stare să îi ascund povestea şi nici nu am putut să mă prefac dezinteresat. Cel mai corect era să îi arăt materialul, să îi spun ce cred şi să o întreb ce vrea. Chiar aşa am făcut. Cînd imaginile au luat sfîrşit, s-a întors către mine, a ridicat din umeri şi mi-a spus: “Ok, sună bine, hai să încercăm”.

Bentley purta un tricou cu 9 portrete desenate pe calculator, împărţite într-un tabel de trei pe trei. Primul din stînga era Elvis Presley. Ultima din dreapta era Marilyn Monroe. Celelalte portrete erau diferite stadii intermediare.

“Iată cum funcţionează. Tranziţia va dura 20 de minute, timp în care vă veţi părăsi corpurile. În primele 10 minute veţi avea acces la amintirile celuilalt. În următoarele 10 minute veţi fi conduşi spre o personalitate intermediară, comună. Odată ce acest lucru se realizează, dispozitivele Ndoli vor deveni identice – în sensul că amîndoi veţi avea aceleaşi conexiuni neuronale cu aceiaşi factori – doar că aflaţi în stări diferite. Va trebui să vă adorm ca să corectez asta. Apoi vă veţi trezi în corpuri identice din punct de vedere electromecanic. Vă veţi petrece cele 8 ore singuri, în camere asemănătoare. Veţi avea acces la televizor, ca să vă distraţi dacă simţiţi nevoia, însă fără videotelefoane, desigur.”

Sian a întrebat “De ce nu putem să ne sunăm unul pe altul? Sau, mai bine, să ne întîlnim? Dacă sîntem exact la fel, probabil că vom spune aceleaşi lucruri, vom face aceleaşi lucruri, vom fi încă un lucru identic din jurul celuilalt.”

Bentley şi-a ţuguiat buzele şi a dat din cap: “Poate voi permite ceva de genul acesta într-un experiment viitor, însă momentan consider că este… potenţial traumatic.” Sian mi-a aruncat o privire care însemna: “Omul ăsta ucide toată plăcerea.”

“Sfîrşitul va fi la fel ca şi începutul,  dar în sens invers. Întîi, personalitatea vă va fi recompusă. Apoi veţi pierde accesul la amintirile celuilalt. Desigur, amintirile voastre despre acest experiment vor rămîne neatinse.  Neatinse de mine, dar nu pot să prezic felul în care personalităţile voastre separate, odată recompuse, vor acţiona – poate că vor filtra, oprima sau reinterpreta aceste amintiri. În doar cîteva minute, aţi putea ajunge să aveţi idei foarte diferite despre ceea ce aţi experimentat. Tot ce vă pot garanta e asta: pe timpul celor 8 ore, voi doi veţi fi identici.”

Am discutat despre asta. Sian era entuziasmată, ca întotdeauna. Nu prea îi păsa cum va fi efectiv; tot ce conta pentru ea era să trăiască o nouă experienţă. “Orice s-ar întîmpla, la sfîrşit vom fi tot noi “, a spus. “De ce să ne temem? Ştii doar vechea glumă despre dispozitivul Ndoli.”
“Ce glumă?”
“Orice e suportabil, atît timp cît are un final.”

Nu am putut să mă decid cu privire la felul în care mă simţeam. Să împărtăşim amintirile şi totuşi să ne trezim cunoscînd mai multe, dar nu pe celălalt, ci despre o a treia persoană, efemeră şi artificială. Şi totuşi, pentru prima oară în viaţa noastră, am trece exact prin aceeaşi experienţă, privită din exact acelaşi punct de vedere, chiar dacă experienţa era să petrecem 8 ore încuiaţi în camere separate, iar punctul de vedere era acela al unui robot care traversează o criză de identitate. Era un compromis – însă nu mă puteam gîndi la nici o altă modalitate realistă de a îmbunătăţi acest lucru. L-am sunat pe Bentley şi am făcut o programare.

4.

Gîndurile mele păreau a se risipi în întuneric, înainte de a se forma măcar pe jumătate. Totuşi, izolarea nu a durat mult; pe măsură ce amintirile imediate ni se contopeau, am început să simţim un fel de telepatie: unul dintre noi se gîndea la ceva, iar celălalt îşi “amintea” că s-a gîndit la acel lucru şi replica în acelaşi fel.

- Abia aştept să descopăr micile tale secrete murdare.
- Nu te amăgi. Dacă a rămas ceva nespus, atunci e cu siguranţă uitat…
- Dar uitat nu înseamnă şters din memorie. Cine ştie ce poate să apară?
- Vom afla foarte curînd.

Am încercat să mă gîndesc la toate micile păcate comise de-a lungul anilor, la toate lucrurile ruşinoase, egoiste, nedemne, însă nu mi-a venit nimic în minte, cu excepţia unui vag sentiment de vinovăţie. Am încercat din nou şi am reuşit să descopăr o imagine a lui Sian din copilărie. Un băieţel îşi băga mîna între picioarele ei, apoi scotea un ţipăt şi sărea speriat. Dar ea îmi povestise acest incident cu multă vreme în urmă. Era amintirea ei sau o reconstrucţie a mea?
- Amintirea mea, cred. Sau poate reconstrucţia mea. Ştii, aproape de fiecare dată cînd ţi-am povestit ceva despre perioada de dinainte de a ne întîlni, amintirea a ceea ce ţi-am spus a devenit mai puternică decît întîmplarea în sine. Aproape că a înlocuit-o cu totul.
- Şi mie mi s-a întîmplat la fel.

Într-un fel, amintirile noastre deja au început să tindă spre un fel de simetrie, de-a lungul anilor. Amîndoi ne amintim ce s-a spus de parcă am fi auzit lucrurile astea de la altcineva.

Consimţim. Tăcere. Un moment de confuzie. Apoi:
- Această diviziune clară a “memoriei” şi a “personalităţii” pe care o foloseşte Bentley este oare chiar atît de precisă?
- Clasificarea sa este probabil arbitrară. Dar cui îi pasă?
- Este important. Dacă recompune “personalitatea”, dar lasă “amintirile” să persiste, o clasificare greşită poate să ne lase…
- Cum?
- Depinde, nu-i aşa? Pe de-o parte, perfect “recompuşi”, complet neafectaţi, ca şi cum întreaga experienţă nu s-ar fi întămplat. Pe de altă parte…
- Permanent….
- …apropiaţi.
- Şi nu ăsta e scopul?
- Nu mai ştiu.

Tăcere. Ezitare. Am realizat că nu mai ştiam dacă era sau nu rîndul meu să vorbesc.

M-am trezit zăcînd într-un pat, năucit, aşteptînd parcă să îmi treacă starea de vid din minte. Mă simţeam ciudat, ca şi cînd aş fi fost într-un corp de schimb. Mi-am privit trunchiul şi picioarele, apoi mi-am fluturat o mînă prin faţa. M-am ridicat încet şi am făcut cîţiva paşi. Eram ameţit şi golit, dar simţurile chinestezice şi percepţia erau neschimbate. Ca şi în cazul unui transplant modern, “bijuteria” fusese manipulată în aşa fel încît să se adapteze schimbării, evitînd astfel necesitatea unor luni de psihoterapie.

Am privit prin încăpere. Era semi-mobilată: un pat, o masă, un scaun, un ceas, un televizor.  Pe perete, o reproducere înrămată după Escher, “Îmbinarea armoniei”, un portret al artistului şi, probabil, a nevestei sale, cu feţele decojite ca nişte lămîi. Am urmărit banda care îi leagă de la început la sfîrşit şi am fost dezamăgit să observ că nu era de tip Mobius, aşa cum mă aşteptam.

Nu erau ferestre, iar uşa nu avea mîner. Lîngă pat era o oglindă mare. Am stat şi mi-am privit înfăţişarea ridicolă. Dintr-o dată mi-a trecut prin minte că dacă Bentley era într-adevăr îndrăgostit de simetrie, atunci ar fi trebuit să construiască cele două camere în oglindă şi să modifice “bijuteria” uneia dintre copii în aşa fel încît stînga să devină dreapta. Ceea ce ar fi parut o oglindă nu ar fi fost nimic altceva decît o fereastră între camere. Am zîmbit stîngaci, cu faţa mea ca de plastic; reflecţia din oglindă părea aproape stînjenită de această imagine.

M-am aşezat pe pat. Mi-am reamintit de cineva – Michael, probabil – întrebîndu-mă dacă mă voi panica cînd voi reveni la natura mea, însă nu am găsit nici un motiv pentru ca acest lucru să se întîmple. Dacă m-aş fi trezit în această încăpere fără amintiri recente şi aş fi încercat să îmi amintesc cine eram rememorînd trecutul, aş fi luat-o razna, însă ştiam foarte bine cine sînt. Perspectiva de a redeveni Sian sau Michael nu mă deranja deloc; dorinţa amîndurora de a-şi regăsi identităţile lor separate persista în mine cu putere. Mă simţeam mai degrabă ca un numitor comun extrem de modest decît ca o super-minte; eram mai puţin, nu mai mult, decît suma părţilor mele. Scopul meu era strict limitat: eram aici ca să mă bucur de acest experiment ciudat pentru Sian şi ca să răspund la o întrebare pentru Michael, iar cînd va veni timpul, voi fi fericit să mă bifurc din nou şi să las să continue cele două vieţi pe care le cunoşteam şi le apreciam.

Deci, cum am experimentat conştienţa? În acelaşi fel ca Michael? În acelaşi fel ca Sian? Pînă acum pot să spun că nu s-a petrecut nici o schimbare fundamentală – dar am început să mă întreb dacă eram în poziţia de a judeca lucrurile astea. Amintirile de a fi Michael şi amintirile de a fi Sian conţineau oare atît de mult în plus încît cei doi nu puteau să găsească cuvinte potrivite şi să le comunice verbal? Chiar ştiam ceva despre natura existenţei lor sau capul meu era plin de poveşti de mîna a doua, intime şi detaliate, dar la fel de opace ca şi limbajul? Dacă mintea mea era radical schimbată, ar fi fost acea schimbare ceva ce puteam înţelege – sau tot ce îmi aminteam în timp ce rememoram se transforma în termeni familiari?

Trecutul, pînă la urmă, nu era mai uşor de cunoscut decît lumea exterioară. Mi-am îngropat faţa în palme, demoralizat. Am ajuns atît de aproape şi ce am obţinut? Speranţa lui Michael rămînea la fel de îndreptăţită, însă fără răspuns, ca întotdeauna.

După ceva vreme, starea de spirit a început să mi se îmbunătăţească. Cel puţin, căutarea lui Michael se încheiase, chiar dacă dusese la un eşec. Acum nu aveam altceva de făcut decît să acceptăm asta şi să continuăm. M-am plimbat prin cameră o vreme, stingînd şi aprinzînd televizorul. Începusem să mă plictisesc, dar nu aveam de gînd să irosesc 8 ore şi cîteva mii de dolari stînd şi uitîndu-ma la televizor. Am început să mă gîndesc la posibilităţile de a submina sincronizarea celor două copii. Era imposibil de conceput ca Bentley să fi potrivit camerele şi corpurile atît de bine încît un inginer să nu poată găsi o modalitate de a rupe simetria. Chiar şi a da cu banul ar fi o soluţie, dar nu gaseam o monedă. Să arunc un avion de hîrtie? Suna bine, pentru că depindea de curenţii de aer din încăpere, dar singura hîrtie din încăpere era tabloul lui Escher şi nu eram în stare să îl vandalizez. Puteam să sparg oglinda şi să observ formele şi mărimile cioburilor, ceea ce ar fi putut fi o confirmare a gîndurilor mele de mai devreme, însă cînd am ridicat scaunul deasupra capului m-am răzgîndit brusc. Era mai bine să aştept pînă simţeam nevoia disperată de amuzament. Aşa că m-am aşezat pe pat şi am făcut ceea ce majoritatea clienţilor lui Bentley ajungeau să facă.

Pe măsură ce s-au întrepătruns, Sian şi Michael au avut amîndoi temeri în privinţa intimităţii – şi ambii au facut, în compensaţie sau în apărarea lor, declaraţii mentale de sinceritate, pentru că nu vroiau ca celălalt să creadă că au ceva de ascuns. Şi curiozitatea lor a fost ambivalentă; au vrut să se înţeleagă unul pe celălalt, însă fără să se spioneze.

Toate aceste contradicţii au continuat, dar – uitîndu-mă în tavan şi încercînd să nu privesc iar ceasul, pentru măcar 30 de secunde – chiar nu am fost nevoit să iau o hotărîre. A fost cel mai natural lucru cu putinţă să îmi las mintea să se îndrepte spre începuturile relaţiei, din ambele puncte de vedere. A fost o amintire foarte ciudată. Aproape totul devenise complet familiar – ca un deja vu extins.

Nu doar că uneori se amăgeau deliberat unul pe altul, dar toate micile minciuni, toate resentimentele ascunse cu grijă, toate decepţiile necesare şi dulci care îi ţineau împreună în ciuda tuturor diferenţelor, mi-au umplut capul cu o ciudată stare de confuzie şi deziluzie.

Nu era, în nici un fel, o conversaţie; nu aveam personalităţi multiple. Sian şi Michael pur şi simplu nu erau acolo ca să justifice, să explice sau să se amăgească unul pe altul din nou, cu cele mai bune intenţii. Poate că ar fi trebuit ca eu să fac toate astea în locul lor, însă eram nesigur în privinţa rolului meu şi nu mă puteam hotărî ce poziţie să adopt. Aşa că am stat acolo, paralizat de simetrie, şi am lăsat amintirile să curgă.

După aceea, timpul a trecut atît de repede încît nu am mai avut timp să sparg oglinda.

Am încercat să rămînem împreună. Am rezistat o săptămînă. Nu am putut să ne iertăm pentru că nu era nimic de iertat. Niciunul dintre noi nu putea face un singur lucru pe care celălalt să nu îl înţeleagă şi să îl aprobe în întregime. Ne ştiam prea bine, asta e tot. Detaliu după detaliu, oricît de mic. Nu era vorba că adevărul doare; asta nu mai era valabil. Doar ne amorţea. Ne sufoca. Nu ne ştiam unul pe altul aşa cum ne ştiam pe noi înşine; era mai rău de atît. În sinea noastră, detaliile se estompau în procesul de gîndire; disecţia mentală proprie este posibilă, dar cere mult efort pentru a o susţine. Disecţia noastră reciprocă nu a cerut prea mult efort; era starea naturală în care intram cînd ne aflam în prezenţa celuilalt. Aparenţele fuseseră îndepărtate, dar nu pentru a intrezări o sclipire a sufletului. Tot ce am văzut au fost rotiţele care se învîrteau. Şi ştiu acum că ceea ce vroia Sian de la un iubit era partea străină, imposibil de cunoscut, misterul, opacitatea. Tot ce conta pentru ea, din punct de vedere al unei relaţii, era confruntarea cu celălalt. Fără aceasta, credea ea, puteai la fel de bine să vorbeşti cu tine însuţi.

Am descoperit că acum şi eu împărtăşesc acest punct de vedere (o schimbare asupra originii căreia nu prea vreau să mă gîndesc… însă am ştiut de la început că ea este cea cu personalitatea mai puternică, trebuia să îmi dau seama că unele lucruri mi se vor transmite).

Împreună, eram ca şi singuri, aşa că nu ne-a rămas altceva de făcut decît să ne despărţim.

Nimeni nu vrea să-şi petreacă eternitatea singur.

(de Greg Egan, 1992)