Cînd s-au cunoscut, greierele şi furnica au rămas un pic pe gînduri. Amîndoi aveau impresia că se mai întîlniseră, sau, cel puţin, că era inevitabil ca acest lucru să se întîmple. Aşa că nu a durat prea mult pînă cînd au început să vorbească despre ce ştiau ei mai bine. Despre ei înşişi, adică.

- Ştii, furnico, eu sînt cam împrăştiat de felul meu şi nu prea mă gîndesc mult la consecinţe. Fac doar ce-mi place, dar ştiu că şi tu faci la fel. Doar că tu faci lucruri mai folositoare. Cred că am putea găsi o soluţie ca să ne fie bine amîndurora. Probabil realizezi că fără mine nu ai mai fi la fel de cunoscută şi că, oricum, nu eşti foarte populară. Aşa că îţi propun să fii bună şi să împarţi cu mine agoniseala ta.

- Desigur, spuse furnica, spre mirarea greierelui, care se aştepta la îndelungi negocieri.

- Eşti sigură? Chiar vrei să împarţi cu mine tot ce ai?

- Binenţeles! Cînd va sosi iarna cea grea, ai să vii în fiecare zi la mine şi ai să mă rogi să îţi dau cîte ceva, pentru că tu ai fost ocupat toată vara cu cîntecele tale cele frumoase şi cu trîndăveala. Iar eu am să îţi deschid uşa,  am să te invit înăuntru şi am să te poftesc la masă. Vom petrece împreună cele mai frumoase zile de iarnă dintre toate cele ce au fost date vreodată unui greiere zăpăcit şi unei furnicuţe cuminţi. E bine?

Uluit, greierele a dat din capul său împodobit cu antenuţe şi a plecat adîncit în gînduri. A doua zi s-a trezit cu noaptea în cap, aşa cum nu îi stătea în fire. Nu avea chef de cîntat şi nici de lenevit. Cuvintele furnicii încă îi răsunau în cap şi încerca să îşi mute gîndurile în altă parte. Drept urmare, şi-a făcut o cafea neagră, a băut-o pe îndelete, apoi a ieşit la o scurtă plimbare.